Prezenta ta in inima-mpietrita
E inca vie, e… neprihanita.
E rabdatoare si e inca atasata
Prizoniera incatusata.

Asa e ea: naiva, iertatoare
Nu poate fi nicicum judecatoare.
E inima si inca e indragostita
Si bate-n piept. E amutita.

Si trandafirii tai albastri
Ce licaresc ca astrii,
Te-asteapta sa le dai
Ceva ce inca n-ai.

Onestitate si simtire
Nu vorbe goale si uimire.
Cand ai plecat la drum,
Totu-a fost scrum.

Numai ca urme-adanci in inima-i lasat
Si-al meu dosar, pe raft l-ai dat clasat.
Ti-ai batut joc si-ai ras ca o hiena
Nu ai stiut ca inima-mi e arsa
De oxigen si-acetilena.

Si groaznica sudura ce-a fost s-a dezbinat
Si-ocari in suflet multe eu am cumulat.
Dar mandru sunt acum c-atunci am rabufnit
Si-acum incet in lume
Pasesc mai linistit.

Urmează ceva tandru, ceva năucitor?
E o confesiune spusă la vorbitor.
Care adesea îmi răsună-n minte
Şi drastic mă răpune. Nu. N-am cuvinte.

Şi când mi-aduc aminte de ce vroiam să fac
În gând mă cert ca prostul şi multă vreme tac.
Că dragostea-i anostă, rebelă, ignorantă
Şi când pe tavă-i pusă, devine aberantă.

Şi vreme lungă-n noapte, adânc eu mă gândesc
Merită oare, Doamne, de ea să ostenesc?
Şi îmi răsună-n minte cuvinte grăitoare:
Prieten drag să ştii că ea-i otrăvitoare.

Să mai iubeşti cînd visul un negoţ e,
Să mai iubeşti cînd prea puţini au şale,
Cînd ne clocesc de-un veac prudente cloţe,
Acestea toate nu sînt stări normale.

Eu cînt la o vioară care doare,
Eu cînt la un pian bolnav de ciumă,
Cu voioşie şi cu disperare
Eu cînt un cîntec care mă consumă.

Nu-i profitabil să iubeşti cînd este
Mai profitabil să te faci că sîngeri,
Dar pe robotul meu cade-o poveste,
Robotul meu e-nduioşat de îngeri.

Normal rămîne numai restul lumii
Care să se abţină bine ştie,
Vioara caldă şi pianul ciumii
Nu sînt decît acea anomalie

La care pururi sufletul mai speră
Pentru că ea s-ar mai putea numi iubire
Jos, în prudenta lume mamiferă,
Şi sus, pe unde gîndul meu e mire.

Domnesc peste ţinuturi de cuvinte,
Poate că strigă gura-mi şi cînd tace,
Poftiţi cuvintelor, veniţi încoace
La tronul meu de interjecţii sfinte.

Fachir valah care înmoaie ace
Vă pot părea şi-un ghicitor ce minte,
Eu floare spun, iar voi vedeşi morminte,
Şi pîinea mea la viscole se coace.

O, cai ce trageţi lumea înainte,
Luaţi hamul meu sălbatec de cuvinte.

Nu v-a fost milă nici măcar de mame,
Aţi aruncat idei în puşcării,
Voiaţi să moară patria de foame
Şi, dacă-aţi mai putea, aţi mai voi.

Aţi ars cuvintele limbii române
Pe ruguri de-mprumut, duhnind urît
Din cîte trei ciobani aflaţi la stîne
Voi pe toţi trei rîzînd i-aţi omorît.

Nu v-a fost greu şi nu v-a fost ruşine
Să măcinaţi ţinuturi şi statui,
Voi, fii ai pustiirilor străine
Prinţi sumbri ai domniei nimănui.

Trădînd pe Basarabi, pe Brîncoveanu
Aţi încercat să stingeţi acest neam,
Voi v-aţi vîndut şi inima şi lanul
Şi cifru-n care noi ascunsu-ne-am.

Aţi îndoit lumina ţării dreaptă
Şi aţi murit visînd-o în noroi,
Iar azi cînd nici mormîntul nu vă rabdă
Mai reveniţi în lume ca strigoi.

Voi, care cu o furie dementă,
Sfidînd istoria acestei ţări
Dăduseţi România în arendă
Închiriind-o celor patru zări,

Aţi dus în capitalele străine
Acelor ce şi azi valeţi plătesc,
Pămînt de-al nostru, soclu de suspine,
Şi-aţi dus chiar subpămîntul românesc.

Coşmare ţin pe cer această noapte
Şi voi mai apăreţi din cînd în cînd
Cînd vă aruncă gropile urlînd
Că nu mai pot nici ele să vă rabde.

Însă acum, cînd şansă nu mai este
Să vindeţi patria, bătrîni strigoi,
Voi ne salvaţi de sumbra-vă poveste
Vînzîndu-vă din viciu, voi, triştii, între voi.

Prea mult abandonaţi acestei toamne,
nu mai avem în vatra casei foc,
mai dă-ne-un pic de amintire, Doamne,
răbdare şi iertare şi noroc.

Că pentru vite nu mai sunt nutreţuri
şi aşteptăm o pîine din import,
cînd bietul om s-a prăbuşit sub preţuri
şi sufletul în el e-aproape mort.

Ne-am despărţit în triburi şi în secte,
în cluburi, în partide şi în găşti,
iubirile directe sunt suspecte.
Doreşti succes? Învaţă să urăşti.

Duşmanii nu puteau să ne condamne,
cum noi, pe noi, ne-am condamnat la rău,
de ce să mai venim la Alba, Doamne,
cînd e negustorit şi duhul Tău?

Şi, totuşi, Alba-Iulia există,
şi, totuşi, cineva i-a dat un rost,
şi-a fost şi-atunci pornire anarhistă,
şi Dumnezeu tot ocupat a fost.

Cu grohotiş pe tălpi şi brumă-n gene,
să-nvingi un vechi şi tragic handicap,
şi, în onoarea Albei Apusene,
să-ţi scoţi căciula dacică din cap.

Se aude Basarabia cum plînge
de dorul Ţării Mari, pierdute-n veci,
şi-n clopote e treaz acelaşi sînge,
şi-aceiaşi ochi imperiali sunt reci.

Şi nu-i Emilian la catedrală,
uzurpatorii lui lucrează calmi,
nici umbrele din somn nu se mai scoală,
nici nu mai cîntă doctor Iacob psalmi.

Şi ne e dor de-o sfîntă sărbătoare,
în care toţi să ne-adunăm aici,
şi ne e dor de România Mare
şi am rămas îngrozitor de mici.

Dar, Doamne, pune-Ţi pe cetate talpa,
mai dă-ne harul unui gest postum,
mai cheamă-ne, mai rabdă-ne la Alba
şi să mai încercăm măcar acum.

Să ne iubim cît ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce sîntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.

Ca un barbar ce ţine o tanagră
Aşa sîntem pe-acest nisip noi doi
Şi stelele ce cad în Marea Neagră
Ridică valul sîngelui din noi.

Să ne iubim hipnotizaţi de lună
Cutreieraţi de-al vaselor tangaj
Şi să ne viscolească împreună
Ninsorile de sare pe obraji.

Să ne iubim, păgîna mea atee
Iubito, marea seamănă cu noi
Sîntem un Dumnezeu şi-o Dumnezee
Chemaţi să-nceapă lumea de la doi.

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Pe unde trec epavele călări
Să curăţăm întreaga lume veche
În fluxul şi refluxul noii mări.

Să ne iubim etern, noi, provizorii,
Cum niciodată, valul nu va sta
Eu spun că îngenunchi în faţa mării
Să nu spun că-ngenunchï în faţa ta.

Nu-ţi face probleme, birjarul e mort
şi caii sînt morţi şi trăsura e moartă,
fugim fără martori în nu ştiu ce port,
în insula mea la cinci capete spartă.

Acolo, vom creşte copii monstruoşi,
lachei de metal şi de mîzga vor rîde,
cu veşti ne-or ticsi de la moşi şi strămoşi,
tic-tac telegraful, cadavrelor ude.

Vom trage trei filme color, de deochi,
şi le vom trimite în lume de-a rîndul,
ca-n sticle băgîndu-le în cîte un ochi,
Al patrulea ochi pentru casă păstrîndu-l.

Şi ziua întreagă, noi goi, fără tiv,
pe sănii de foc vom zbura într-o vale,
iar eu, gospodarul, voiesc să cultiv
grîu dulce şi leneş, pe coapsele tale.

Te-aştept deocamdată. E mijlocul verii,
e mijlocul iernii, ciudată poveste;
iar cînd vei urca e-n zadar să te sperii
trăsura ca moartea părîndu-ţi că este.

E numai iluzie, dincolo-s eu,
te-astept cu făclii, patru mii şase sute,
zadarnic te sperii că ninge mereu,
că străjile drumului fumegă mute.

Hai vino şi urcă şi spune ceva
birjarul e mort, are sînge de cîrjă
te-aştept fără martori în insula mea,
port haine de nuc, sînt aproape o birjă.

Iar dacă nu-mi vezi faţa ce mi-am găsit-o,
să ştii că, în insula mea, totuşi sînt,
eu, movila celui mai proaspăt mormînt,
întinde piciorul şi calcă, iubito!

Şi asta e totul. Plecarea-i diseară
Fantoma trăsurii aşteaptă la scară.